Probabil după principiul „cei care fac sport nu mai au timp sa scrie despre el” m-am ghidat o bună perioadă. Îmi place orice activitate fizică. Încă de când eram mică și alergam după frații mei mai mari care știau cum funcționează jucăria aceea rotundă care sare și se învârte când o atingi cu piciorul. Mă rugam în fiecare după amiază de ei să joc și eu fotbal, că pot, iar ei mă alungau pentru că fetele nu știu să joace fotbal. Mai ales cele mici, cărora le curge nasul. Atunci când rămâneam rezervă, mă chema tata să joc cu el. Chiar dacă eram „prințesa lui tata” ne uitam la fiecare meci al echipei Steaua. Strigam și eu la Rădoi sau la Bănel și binecunoscutul „du-te, Dică!”. Meciurile Naționalei erau motiv de mare sărbătoare în casă. Am devenit fan fotbal și mai mare când l-am văzut pe Cristi Chivu, din motive lesne de înțeles.
În liceu am intrat în echipa de baschet. Nu eram foarte înaltă, doar rapidă și competitivă. Domnul profesor de educație fizică, dl Marinescu, un om mic de stat, dar cu un calm uriaș, încerca să ne motiveze să fim din ce în ce mai bune pe teren. Știa că într-un liceu de fete aveam alte preocupări, dar nu a încetat niciodată să ne încurajeze. Sportul este despre perseverență, fie că vine de la cei care joacă, sau de la cei care coordonează.
N-am ieșit foarte mult în evidență, dar am participat cu drag la campionatele între licee. Pentru prof și pentru colegele mele. Acolo am aflat cu adevărat pentru prima oară de spirit de echipă. Am fost ca niște albine, s-a văzut rezultatul principal din efortul colectiv. E fascinantă interdependența factorilor din sporturile de grup. E ca o scară, nu poți ajunge sus dacă e doar o treaptă și nici nu poți înainta dacă lipsește una. Atașamentul pentru baschet a fost singurul care m-a îndemnat sa încalc si regulile: am ținut mult la echipamentul meu galben. Singurul lucru din viața mea pe care l-am păstrat, deși nu aveam voie.
Sportul naște comunități.
Când am văzut The Last Dance, mi-am reamintit de echipă și devotament față de antrenor. Felul în care Michael Jordan îl imbrațișa pe antrenorul său, Phil Jackson, ca pe un tată m-a făcut să lăcrimez. Sportul este despre oameni. Oamenii care te învață, oameni care sunt alături de tine, oameni care vin să te vadă, oameni care se bucură pentru tine. Oameni.
Am văzut cum geniul lui Michael Jordan a fost dublat de munca lui. A muncit mult, el, colegii săi, antrenorul și tot stafful mai mult sau mai puțin vizibil.
Fanii echipei respirau baschet. Scârțâitul ghetelor, aruncările de trei puncte, fluierul arbitrului sunt doar cateva din momentele senzoriale care declanșează amintiri. Atât de multă emoție adunată într-o sală sau pe un stadion naște momente de neuitat. Copii care cresc alături de părinții pasionați de sport și au ca borne din viață meciuri ale echipei favorite. Își amintesc frame cu frame ziua unei mari victorii. Oamenii care marchează puncte, marchează si vieți. Acesta este sportul!
Acestă oprire forțată cauzată de pandemie ne-a ajutat să conștientizăm multe lucruri importante. Ne-am amintit că omul este un animal social, are nevoie de alți oameni pentru a trăi cu adevărat. Sună ca un clișeu, dar sportul aduce cu adevărat oamenii împreună. Nici o competiție sportivă nu este completă fără fanii săi și nici fanii nu sunt fericiți fără echipa lor sau sportivul favorit.
Fie că face sport sau urmărește sport, omul va fi legat de el, va avea mereu nevoie de confirmarea că: limitele pot fi mereu depășite, unii se nasc pentru a face istorie în acest domeniu, performanța vine din multă muncă și că totul e mai frumos când ești aproape de alți oameni.
Măslina cu pareri 